care comentează, într-o ordine absolut aleatorie și chiar haotică, tristețea cotidianului. nu are religie, sex, vârstă sau culoare politică. are doar o incomensurabilă tristețe asupra a ceea ce observă, aude, citește și trăiește.
vineri, 22 aprilie 2011
Iulia nu e "fotomodelă”
100.000 euro de la o populație sărăcită?
se caută cel mai vesel blog
joi, 21 aprilie 2011
Iulia Albu - penibilă
luni, 18 aprilie 2011
președintele unui popor leneș și limitat
duminică, 17 aprilie 2011
președintele vorbește de lene, Epurașu a furat pensiile și noi ne relaxăm
Vă priește relaxarea la Sovata, tovarășe? Știți că pensionarii stăteau azi la coadă la tichete loto pronosport, că sunt nemâncați, disperați și nu mai gândesc cu creierul lor? Că înainte de Paște, ei nu-și primesc pensiile, fără să le explice nimeni de ce?! Pensionarii care au cotizat la nenorocirea asta de stat, forțat. Ca să fii tu la Sovata, ca să fie udrea pe pantofii ăia și să aibă căldura și termopane etc. etc.
nu mai avem de unde să alegem
Tudor Gheorghe/Antena 3
Excepțională seară cu Tudor Gheorge! Foarte bună idee la Sinteza zilei.
pensia și Loto Totto?
vineri, 15 aprilie 2011
ne târâm, dar tot risipim. nu ne pasă!
Eram la semafor la Eroilor. Era roșu pentru mașini. Un semafor ține câteva minute. În prima linie a mașinilor staționate era un utilaj de udare a carosabilului.
Credeți că a oprit sistemul de udare cele câteva minute cât a staționat la semafor? Da?!?!| Păi credeți greșit. Ce, e prost? E greu probabil să întindă degetul mic să apese pe butonul de oprire al apei, atunci când staționează. Și ce dacă se formează un lac de acumulare în fața lui? Și ce dacă inundă zebra? Pietonii n-au decât să-și ia galoși de cauciuc!!
Păi de ce să-l oprească, ce, e pe banii lui, ai șoferului?
Acasă, dacă cumva are contor, probabil că face baie o dată pe săptămână și trage apa la WC o dată pe zi, să nu consume, că îl costă propriu și personal.
Dar așa, când e să folosească banii contribuabililor, deci și ai lui, las să fie fără număr-fără număr!!!
Dacă aș fi avut aparatul foto la mine, ce mișto era!! Uf .....
E trist pentru că eu, dacă aș putea, l-aș da afară și înaine de asta l-aș amenda. L-aș pune să plătească din banii lui contravaloarea cantității totale a apei din cisterna pe care o plimbă prin oraș. Dar din păcate nu pot, sunt un nimeni. Sunt un contribuabil trist care cotizează la stat și se uită neajutorat cum statul își bate joc de el.
Nici moca nu vrem!
... că dacă acceptăm proiectul moca, înseamnă că măcar de jenă trebuie să ne apucăm de muncă. Și nu mai putem fura la facturi. Și e nașpa. Ne e lene. Mai bine consumăm și dezbatem legea prostituției în frumosul și costisitorul nostru parliament, trăiască d'ale Karnavaluli!!
Investitorii germani - că de fraierii ăia e vorba! - au oferit gratuit ecologizarea Clădirii Parlamentului. Ne dau gratis (!!!!) proiectul pilot!!!!
Daaaar:
deputații români au refuzat pe motiv că nu este estetic. Estetic, nu etic!! Ne costă peste un milion de lei pe an energia electrică și termică. Și lor nu le place ce? Culoarea panourilor solare?
Până ce și umile gospodării din Asia au recurs la panouri solare. Ah, ce exemplu idiot! Cum să compari Parlamentul Țării-Buricul-Europei cu un sat nefericit din lumea a paișpea?!
Vai, scuzoaiele mele, ca să fiu în trend cu limbajul blogosferei românești devenit VIP.
cu cât se vinde adresa ta de e-mail?
Este un mesaj pe care l-am primit acum, de la un individ care probabil a umplut multe căsuțe electronice cu un mesaj super-lung despre criza societății moderne. Și, curios, l-am întrebat de unde are adresa mea. Iată ce răspunde:
| 20:43 (vor 12 Minuten) |
2 Adresele le-am cumparat de la un smecher care mi-a dat un noian de adrese gresite si poate citeva sute bune.
Eu transmit un semnal de alarma ca multi altii de altfel ,daca sociatetea nu va revenii la morala oricit de greu ar fi e nasol.
Oare ce autorități ar trebui sesizate pentru o anchetă? Că o poliție a internetului există sigur, dacă nu chiar o securitate, în termenul cunoscut de mulți dintre noi.
(lipsa de) jena jurnaliștilor
jenant
penibil
umilitor
inutil
înjositor
animalic
sălbatic
idiot
ieftin
non-etic
prostesc
nesimțit
Garajiștii plâng degeaba
După ce i-a lăsat să se obișnuiască cu ideea propriului garaj în care oamenii își protejau mașinile, vine statul și anulează acest drept. Mă îndoiesc că au primit vreo compensație financiară sau vreun alt fel de ajutor de la stat. Deci deranj mare, costuri de demolare, vezi ce faci cu lucrurile depozite. Bașca că acu e bătaia mai mare pee locurile de parcare din fața blocurilor.
Oamenii au demolat și semidemolat, fiecare după posibilități. Și au rămas niște ruine. Din nou, un tablou oribil care ne infectează privirile în fiecare zi. Peste care plouă, ninge sau dogorește soarele în miez de vară.
Bătaie de joc. Deplorabil de trist. Și cu banii luați, și cu mașina în ploaie, acum și fără loc de parcare. Noi conflicte, o nouă sursă de stress. O bătaie de joc condamnabilă și o nouă dovadă că statul sabotează viața individului, nicidecum o face mai plăcută sau mai ușoară. Îi ia banii pentru a-și bate joc de viața lui.
joi, 14 aprilie 2011
columbenii își distrug copilașul (?)
Ei nu-i place de mama ei. Pentru că o bate. A bătut-o și în America, și aici, în România. De ce nu i-a spus mamei ei că nu trebuie să o bată, ci să o ierte? Pentru că ... și aici devine foarte interesant:
1. Pe vremea aia era prea mică și nu știa că ar fi putut să îi spună mamei ei că ar trebui să o ierte, nu să o bată. Mie mi se pare suspect de precoce această afirmație de la o fetiță de patru ani. Parcă a imitat ce a învățat. Știe un copil de 4 ani să facă aceste diferențe?! Io nu mă pricep la copii, dar mie mi se pare total indusă această declarație a Irinei. Răspunde mult prea prompt, mult prea clar, mult prea regizat. Prea știe ea ce ”înseamnă rău” (!)
2. Când eram io mic, mă bătea fratele meu mai mare. Mereu când nu erau ai mei de față. Mă bătea când mă lua de la grădiniță, de exemplu. Și mereu îmi spunea că dacă le zic părinților, mă va bate și mai rău. Și nu le-am zis niciodată părinților. Au aflat doar din cauză că cineva de pe stradă, care o cunoștea pe mama, l-a văzut pe fratele meu cum mă altoia.
3. Tot când eram io mic, mă bătea mama. Crunt. Bătăi și pedepse apocaliptice. Nu am știut niciodată că mama nu ar avea dreptul să mă bată. Consideram că mama are dreptate, că io nu am fost cuminte. O imploram să nu mă bată, ci să mă ierte, pentru că eram terifiată când o vedeam cum lua cureaua din piele și începea să dea în neștire. Nu mă putea apăra nimeni. Cam așa am fost crescută.
Nu sunt pe partea Monicăi, clar. DAR domnul Columbeanu a depășit măsura. Eu așa cred. E o luptă urâtă de orgolii și demonstrare de forță. Atât.
Tristețea cea mai mare ar fi să fie adevărat că dl. Columbeanu a trăinuit-o pe Irina pentru aceste răspunsuri atât de mature. Eu aș pune pariu că după o lună de stat cu Monica, declarațiile Irinei ar fi total diferite, chiar răspunzând la aceleași întrebări.
a mai murit un cal. si dacă ce?!
Un cal s-a prăbușit în stradă. Pur și simplu. Sub ochii proprietarilor, care erau uimiți și nu înțelegeau de ce calul s-a prăbușit. Că ei nu l-au bătut, nu l-au chinuit.
Calul era nemâncat de săptămâni întregi, era un schelet umblător. Un jurnalist aflat la fața locului, probabil întâmplător, a chemat un veterinar. Care l-a diagnosticat cu subnutriție și pneumonie.
Proprietaru face pe prostu și nevinovatu. Că cică l-ar fi cumpărat de 3 zile și că ar fi primit niște iarbă în seara precedentă. La cât de slab și slăbit este, calul acela ar trebui hrănit intravenos o perioadă, cât să prindă puteri pentru a putea mastica niște iarbă.
Proprietarii au fost amendați cu 50 RON și calul a fost transportat din fața porții, unde căzuse – ajunsese acolo pentru că proprietarii intenționaseră să îl înhame la căruță, la muncă!!! -, la loc în curtea proprietarilor!!!
Deși, conform legislației, acest tip de ”eveniment” se soldează cu amendă penală de vreo 10.000 RON (nu știu sigur, dar e o sumă foarte mare) sau închisoare, iar animalul este confiscat și dus spre îngrijire sau eutanasiere, în funcție de starea lui, săracul suflet!
Legea nu a fost aplicată și acest lucru este o banalitate normală în România.
Un cal putere protejează cetățeanul bucureștean
Elena Udrea și Epurașu licean
La liceul Eugen Lovinescu din București a țopăit Eeeeepuraaaaașuuuu azi. Păi și ce? Ce e trist în chestia asta?!?! Te oftici că n-ai primit și tu?
Elena Udrea a trimis elevilor sacoșe din plastic cu ceva dulciuri. Sacoșe mari, generoase, că așa dă bine la public, ambalaj mare, dar gol. Numa să fie mare, să se vadă cât de mare și generoasă e intenția. Ca ăia la nunțile cu maneliști: hai vere, strigă aicea că dau 1.000 de parai pentru o cântare, da după nuntă îmi dai tu mie retur 2.000, nu? (conform declarației unui artist manelist luat la puricat de A.N.I.).
Bonus: un calendar-fluturaș cu portretul său blond pe fond portocaliu.
Ce știu copiii despre Elena Udrea?
Par egzamplă, că nu e măritată, că nu are copii, că vrea să se mărite cu Băsescu, că le-a plătit o tabără școlară anul trecut sau nu știu când (de unde știti că a fost plătită de Elena Udrea? Așa ne-a zis doamna, adică profesoara, diriginta).
Oooo, evident că NuUuUuUuUuUuUuuu este un gest politic și nici nu are vreo o legătură cu vreo tentă de manipulare a viitorului electorat. Doamna Udrea chiar construiește viitorul într-un mod altruist și total dezinteresat, nu? Le arată copiilor, prin educațiune, pe cine trebuie ei să voteze atunci când vor avea drept la vot. Că educația bună se începe devreme, să fie solidă și de nezdruncinat.
asistent (20) manager (i)
Este trist faptul că se mai trezește câte unul care trăiește aproape toată viața cu dorința înnăbușită de a schimba el lumea, domne! Trist pentru el, pentru individ, evident. Ce credeați? Că e trist pentru lume? Nicidecum, lumii nu-i pasă. Lumea îl strivește, îl ignoră, îl pune la punct și-i anihilează orice vise și dorințe, mai mari sau mai mici.
Dialog dintre acest individ și un specialist de resurse umane. Deși amândoi se localizează în același oraș, este vorba de un dialog telefonic. Pentru că, nu-i așa, nu mai contează omul ca prezență, ci doar omul ca instrument de lucru. Pentru că, nu-i așa, se face atâta caz de faptul că ”time is money”. Pentru că, nu-i așa, scopul interviului este doar aflarea sumei de bani pentru care individul-instrument de lucru și-ar vinde timpul său:
O mențiune: cel intervievat nu are descrierea jobului, deci nu cunoaște decât titulatura jobului oferit.
Țrrrrr – sună telefonul.
(...) aici, candidatul află că interviatorul este de fapt o firmă de resurse umane care selectează personal pentru clientul său de vreo doi ani. Are în față CV-ul detaliat al interviatorului și nu îl interesează decât detalii legate de ultimul loc de muncă, unde candidatul a avut o poziție care nu are legătură cu cea oferită acum și prezentată ca fiind ”asistent manager”. Apoi, cu o vădită dificultate de alegere a cuvintelor, în sensul că nu vroia să fie prea abrupt și prea direct, interviatorul ar vrea să știe oarecum motivul schimbării atâtor locuri de muncă în decurs de 15 ani. Înainte de a-i permite candidatului să răspundă, tot el se aventurează într-un răspuns logic: ”Da, bine, de regulă schimbăm atunci când ni se oferă ceva mai bun........ Totuși, ce ar trebui să vă ofere un angajat pentru a rămâne mai mult timp la el?”
”Motivele pentru care am schimbat de atâtea ori sunt destul de diverse, să știți. În general da, am plecat pentru o retribuție mai bună, dar la un moment dat acest lucru nu m-a mai interesat, adică atinsesem un nivel care mă mulțumea pe termen lung. Atunci intervin motive legate de comportamentul celui pentru care lucrezi. Deci ce pretenții am eu de la angajator: 1. Să-și respecte negocierea, indiferent dacă a fost menționată în scris în contract sau nu. Sunt multe aspecte care se negociază verbal și nu se încadrează într-un contract și decât să promită de exemplu școlarizare, bonusuri, vacanțe plătite, promovări, când el știe că nu are de gând să facă așa ceva, atunci mai bine tace din gură și nu promite nimic. 2. Să dea dovadă de un comportament decent, fără vulgarități, fără crize de isterie. 3. Condiții de muncă decente. Cam astea sunt, în mare, motivele și motivațiile.”
Interviatorul începe să povestească puțin despre firma pentru care recrutează un asistent manager: domeniul, situarea aproximativă, faptul că el garantează pentru comportamentul decent (cât de inutilă este garanția asta când un necunoscut o prezintă unui alt necunoscut, la telefon?!). Și începe să ”înfoaie” un pic prea mult importanța jobului de asistent manager. Fază la care candidatul și-a dat imediat seama despre ce este vorba: o supraevaluare a importanței postului, pe care angajatorii o utilizează din plin, știind că ego-ul oricui trebuie mângâiat. Se supraevaluează importanța și totul cade, precum cozonacul care nu mai vrea să crească la dospit, atunci când o funcție atât de importantă este plătită cu o sumă pe care eventual o acorzi portarului sau menajerei. Și atunci candidatul întreabă ostentativ: ”Spuneți-mi, jobul implică și activități de recepție și secretariat general sau respectă titulatura de asistent manager? Este vorba de un manager de ce naționalitate?” A doua întrebare era argumentată pentru că se căuta o persoană vorbitoare de limba germană.
”Ah, directorul general, ca de altfel tot managementul, este român. Firma a avut doar la început, prin anii 92-94 management german, dar în momentul de față nu sunt străini detașați în România. Da, uneori mai sunt și sarcini de secretariat, dar sunteți subordonată doar directorului general.”
”Să vă întreb altfel, pentru că e important să știu de la început: mai există o secretară în firmă?”
” ..... nu .....”
”OK, deci nu e vorba de asistent manager, ci post de recepție și secretariat general. Atât am vrut să știu.”
Gata.
Atât am vrut să punctez de altfel. Minciuna este deranjantă. Aici era clar de o minciună ostentativă. Desigur că și salariul oferit se potrivește pentru o secretară entry level, care să știe acolo o engleză de bun simț. Salariul nu are nici o legătură cu pretențiile angajatorului față de viitorul angajat pe acest post de secretariat general pentru o echipă ”mică” de aprox. 20 de oameni în sediu.
Da, fraților, este trist. Este trist pentru că gloria bosumflată a societății românești se clădește cu ostentație și dureroasă insistență pe minciună și ambalaj sclipitor. CV-urile nu mai prezintă interes, dacă nu adopți niște englezisme, deși ar fi vorba de un CV în limba română. Funcțiile trebuie musai și musai bolduite și scrise cu majusculă, altfel cică nu ești OK.
Este trist că în loc să ne legăm de imagine, nu ne legăm de muncă.
În loc să ne legăm de etichete, nu ne legăm de conținut și esență.
De ce a devenit rușinos să spui că ești secretară? De ce nu se acordă valoarea reală acestei munci? De ce ne-am transformat snobește într-o nație genială de manageri și asistenți de manageri? De ce sunt românii atât de cretini, până la urmă??! Citeam undeva, cu mult timp în urmă: ”Pentru că deasupra României s-a spart țeava cu proști,d-aia! Și mai ales deasupra Bucureștiului.”
Și un candidat de genul acesta care nu se lecuiește în a mai dori să schimbe lumea, va fi expulzat din societate. Pentru că așa este societatea aceasta, aruncă la coș cu ceea ce ar trebui pus în ramă și invers. Abia după ce se aude că un anonim român a devenit adulat prin Franța sau Germania sau Noua Zeelandă, abia atunci este dorit și abia atunci se face caz de ”inteligența și talentul nativ al românilor, valoroșii noștri români”. Până atunci, erau niște gunoaie. Românul este orb și surd pentru că așa vrea să fie, apreciază doar după ce s-a apreciat din afară. Mereu trebuie să vină un străin să spună ”ce fantastic”, ca să fie și românul de acord că da, uite, vecinul de sub el chiar era fantastic și 10 sau 30 de ani a trecut pe lângă el fără nici măcar să-l salute.
miercuri, 13 aprilie 2011
Turism cu elicopterul - cine plătește?
”Construcțiile sunt una mai slabă, una mai grasă, una mai înaltă, una mai scundă.” Acu nu știu la ce se referă, la șpăgi, la femei .....
E varză. După 20 de ani, avem o Capitală haotică.
Uite-așa, primarul vanghelie, a luat elicopterul ca să vadă the fucking capital city ”from above”. Pe banii cui, ”fratele meu”? Și pentru ce, ”fratele nostru”? Că în ultimul timp vă dați toți cu elicopterele. Ce, nu vă mai plac drumurile terestre sau vă pute prin the Romanian Garden?
Vai, ce veselie în toată tristețea asta. Douăzeci de ani și acu se fac că vor să fie corecți și să repare. Dacă ți-au trebuit 21 de ani să strici, greu de crezut că vei mai repara ceva.
Never-ever, ascultați voi aicea la mini!
d-ale îngrijirii spitalicești
Sistemul medical e mort de mult. Nu doar bolnav. Sistemul de stat, unde noi cotizăm obligat, ne bagă în pământ. Ministrului Sănătății nu i-ar fi păsat de bătrâna batjocorită și umiilită într-un spital din Constanța, dacă nu ar fi fost încolțit să argumenteze legea de închidere a 67 de instituții spitalicești. Acum, brusc, le pasă și bagă pe mass-media niște fotografii șocante cu o bătrână care zăcea într-un spital și care, după cum arată fotografiile, nu mai fusese mișcată din pat de luni de zile, făcând niște escoriații extreme în partea dorsală a corpului bătrân și bolnav ............
M-au șocat imaginile și știu că, oricât de inumană pare situația, ea este reală. Știu pentru că am avut și eu un părinte bătrân și bolnav prin spitale și nu trecea nici o asistentă medicală pe la ea peste noapte, în spital nu aveau nici hârtie igienică, nici mâncare. Aveau gândaci, așternuturi ieșite de zeci de ani din limita utilizării, o mizerie indescriptibilă la toalete, rugină peste tot, igrasie. Mă cutremur la amintiri. Era mai rău ca la închisoare. Bătrânețe tristă, chinuită, umilită.
Prea multe materiale de postat pentru un blog atât de trist.
Si pun pariu că iarăși se va investiga un caz și nimeni nu va fi vinovat. Săraca asistentă medicală, cu ce era ea de vină? Ei și, ce dacă nu a îngrijit-o pe bătrâna aia și a lăsat-o să facă plăgi imense?
Eu nu judec, dar pozele .... vorbește de la sine și eu am văzut niște fotografii prezentate de ministerul sănătății din românia. Și eu am fost pacient acu 4 ani și am văzut câte ceva, am avut-o și pe mama prin spitale, deci iar am văzut comportamentul asistentelor medicale.
Crimă umanitară, asta se întâmplă în românica. Și spitalele, sistemul medical adică, este cel mai important furnizor de cadavre. Cred. Nu am făcut încă o listă.
Prea multe materiale de postat pentru un blog atât de trist.
marți, 12 aprilie 2011
tolerăm orice, dar totul până la văl!
Mă gândeam io ieri la chestia cu vălul islamic și francezii. N-am nimic cu franțujii, nici măcar nu-i cunosc. Nici cu islamicii, nici pe ei nu-i cunosc. Așa, din auzite. Și mă gândeam și la nemți. Și la unu, Hitler, de-l lăsă barza prin Austria, dar el a iubit Germania de fapt. Un geniu al demenței.
Ceva îmi scapă în toată povestea asta cu sarkozy. și vălul. Omu mic – mic de statură, dar face valuri mari. Ca și boc-boboc. Sarkozy pare să țină cu franțujii lui. Boc pare să-i îndemne pe românii lui la suicid în masă și emigrări cu orice risc. Acuma deh, cică fiecare popor are conducătorul pe care și-l merită, nu comentez, că io mă simt fără de nație și popor.
Cum să interzici tu purtarea vălului pe teritoriul tău, în numele apărării libertății și demnității femeii? Cu siguranță multe femei musulmane vor să se elibereze de văl, dar multe sunt foarte tradiționaliste și nu concep o viață fără văl. Să vezi tu acum câte nu vor mai ieși pe străzi la cumpărături sau la plimbare cu copiii, în Franța. Nu-mi pot imagina chestia asta. Cum să le obligi așa deodată se renunțe la ceva cu care ele se identifică? E o chestie și fizică până la urmă, e foarte greu să ieși în public descoperit, după ce ai fost educată și ai trăit doar acoperită. Nu o poți face peste noapte, e nevoie de timp aici. Nu soro, dacă de mâine te prind cu vălul, te-am amendat. Zii tu merci că nu te arestez. Sau nu te omor. Sau nu te expulzez. De ce vreau io să dați voi vălul jos? Uite d-aia, c-așa vreu. Sunt un tip tolerant, o nație tolerantă, dar totul până la vălul ăsta al vostru. Să se bucure și franțujii de fețele voastre, nu? Dacă tot vreți să sălășuiți prin la france, atunci faceți ca la france, era o vorbă mai veche cu Roma, corect?
Te duci în Italia, mânci spaghetti. Te duci la germănica, bei bere cu Bratwurst und Senf. Te duci la românica .... mânci sarmale. De unde draku sarmale, că e criză, stau să caut niște iarbă!
Cam așa și cu vălul. Că nici io dacă mă duc în islam și vreau să intru într-o moschee, n-am voie decât dacă și cu parcă.
Io nu vreau război, respect dreptul la propria cultură, propria identitate, propria civilizație. Dar totul până la văl. Aici nu mai e de joacă, am zis și vă tot zic de ceva ani, voi vă faceți că nu pricepeți. Gata, de azi e lege, scoate banu, că avem nevoie la buget. Hai să vedem ce învață boc de la chestia asta. Le-a interzis câinilor să mai țopăie cu covrigi în coadă prin românica lui, acu trebuie să vadă ce inventează pentru a mai revigora bugetul. Nu al țării, nici al țăranilor, ci pe al aleșilor ... dar să nu divagăm.
Frate, la drept vorbind, io când văd femeile cu vălul ăla peste față, mă ia cu fiori. Da cu fiori reci. Nu le înțeleg. De fapt nu înțeleg nimic legat de islam șli mă feresc de musulmani, după ce am avut anumite contacte cu reprezentanți de-ai lor. E o lume aparte, pe care mai bine nu vrei să o stârnești. Ehe, e complicat. Dacă ei sunt așa de mulți în franța, evident că s-a creat un sentiment de invazie. Nu știu, zic și io, nu am mai fost prin franța de multișor. Dar allah iartă și păzește, ce se ma aude cu globalizarea aia odată, nu dă în clocot?! Păi nu dă soro, că se ceartă bulele, cine pe cine, care pe care globalizează până la urmă???
țară tristă
Ce ne învață tabloidul de fapt?
Mi-am dat acum seama că dindărătul unei perdele groase de catifea, catifea bleumarin, scriitura devine cu totul altceva. Catifeaua groasă a anonimatului. Ce scriu aici sau ce mă gândesc că va urma să scriu pe acest blog nu aș avea curajul să scriu pe niciunul dintre celelalte bloguri ale mele și ideea de a mai inventa un blog, de data aceasta fără o identitate publică, a țopăit acum câteva minute, printre lacrimile unei singurătăți canceroase izvorâte dintr-un trecut pe care tot speram să îl cred îngropat și betonat. Cu siguranță va fi un blog interesant și paradoxal cu ceea ce afișez, fără voie. Nu ne plac fețele triste. Într-o lume din ce în ce mai crudă și mai nebună, inundată de suiciduri, ambalată în tone și kilometri de publicitate ieftină, dar costisitoare, refuzăm să mai acceptăm în cercul nostru de prieteni oameni cu fețe triste. Nu ne plac șomerii. Nu ne plac musulmanii, dacă noi nu suntem musulmani. Nu ne plac țiganii, dacă noi nu suntem țigani. Dacă ne uităm prea mult la televizor, nu doar că facem fundul mare și creierul se spală, dar începem să trăim în cu totul alte universuri, care au prea puțină legătură cu viața reală. Universuri întregi de pițipoance, siliconate, buzate, vopsite, fandosite, proaste, tălâmbe, strâmbe, tupeiste, obraznice, vulgare, ieftine. Sau un univers al scandalurilor alimentate din plin de presa tabloidă. Sunt atâția copii nenorociți în țara asta, sunt atâtea divorțuri cu adevărat grele în țara asta, milioane de situații disperate, iar televiziunile ne cretinizează că două dintre cele mai josnice scursuri pe temă de divorț. Aș desființa presa tabloidă. Mă abțin să dau nume și titluri și denumiri. Este o crimă și o insultă la adresa intelectului ființei umane. Este un tupeu fantastic să vinzi prostie en gros și să te bați cu pumnul în piept că dai ceea ce se cere. Dar niciunul dintre acești demagogi nu ar încerca să scoată tabloidul și să îl înlocuiască cu adevărată cultură. Să se facă un experiment de o lună, să vedem ce iese. Dar să nu se spună că va dura o lună. Așa cum președintele francez a dat o lege cum că ”gata, de azi vălul islamic este interzis pe teritoriul nostru, cine îl poartă va fi amendat!” (oare și turiștii??!!), tot așa să se proclame și aici o lege cu ”gata, de astăzi nu mai apare pe nici un canal mass-media vreo știre sau poză sau material de tip tabloid. Cine încalcă legea, va intra în arest!” Da frate, chiar avem nevoie de așa ceva, suntem o nație de tembeli, iar cei care nu sunt încă, nu au nici o scăpare. Dacă nu se tembelizează, forțat sau, preferabil, de bunăvoie, vor fi huiduiți și uciși în timp. La propriu și la figurat.
mama
Miercuri, 13 aprilie 2011, 02:48
Astăzi mama ar fi împlinit 79 de ani. Mi-am dat seama târziu că e 12 aprilie și că în urmă cu 6 ani eram bulversată prin Wroklaw și nu i-am dat un telefon să îi spun ”La mulți ani” pentru că nu știam cum, nu aveam exercițiul, fusese ucis de prea mulți ani. Ucis tot de ea, pentru că nu era niciodată mulțumită de ceva, nu puteai să îi faci o bucurie oferindu-i ceva, nu arăta niciodată o emoție sau o plăcere la un buchet de flori sau la un cadou sau la o intenție. Nu vroia să arate, de frică să nu devii prea familiar cu ea, nu știu. Reacționa ca și cum fie îi era indiferent, fie considera că i se cuvine oricum, la ce bun să arate o bucurie sau să spună un ”mulțumesc, ce mult îmi place”. Și iată-mă după șase ani bocind de unul singur cu lacrimi reci pe obraji.