asistent (20) manager (i)

Este trist faptul că se mai trezește câte unul care trăiește aproape toată viața cu dorința înnăbușită de a schimba el lumea, domne! Trist pentru el, pentru individ, evident. Ce credeați? Că e trist pentru lume? Nicidecum, lumii nu-i pasă. Lumea îl strivește, îl ignoră, îl pune la punct și-i anihilează orice vise și dorințe, mai mari sau mai mici.

Dialog dintre acest individ și un specialist de resurse umane. Deși amândoi se localizează în același oraș, este vorba de un dialog telefonic. Pentru că, nu-i așa, nu mai contează omul ca prezență, ci doar omul ca instrument de lucru. Pentru că, nu-i așa, se face atâta caz de faptul că ”time is money”. Pentru că, nu-i așa, scopul interviului este doar aflarea sumei de bani pentru care individul-instrument de lucru și-ar vinde timpul său:

O mențiune: cel intervievat nu are descrierea jobului, deci nu cunoaște decât titulatura jobului oferit.

Țrrrrr – sună telefonul.

(...) aici, candidatul află că interviatorul este de fapt o firmă de resurse umane care selectează personal pentru clientul său de vreo doi ani. Are în față CV-ul detaliat al interviatorului și nu îl interesează decât detalii legate de ultimul loc de muncă, unde candidatul a avut o poziție care nu are legătură cu cea oferită acum și prezentată ca fiind ”asistent manager”. Apoi, cu o vădită dificultate de alegere a cuvintelor, în sensul că nu vroia să fie prea abrupt și prea direct, interviatorul ar vrea să știe oarecum motivul schimbării atâtor locuri de muncă în decurs de 15 ani. Înainte de a-i permite candidatului să răspundă, tot el se aventurează într-un răspuns logic: ”Da, bine, de regulă schimbăm atunci când ni se oferă ceva mai bun........ Totuși, ce ar trebui să vă ofere un angajat pentru a rămâne mai mult timp la el?”

”Motivele pentru care am schimbat de atâtea ori sunt destul de diverse, să știți. În general da, am plecat pentru o retribuție mai bună, dar la un moment dat acest lucru nu m-a mai interesat, adică atinsesem un nivel care mă mulțumea pe termen lung. Atunci intervin motive legate de comportamentul celui pentru care lucrezi. Deci ce pretenții am eu de la angajator: 1. Să-și respecte negocierea, indiferent dacă a fost menționată în scris în contract sau nu. Sunt multe aspecte care se negociază verbal și nu se încadrează într-un contract și decât să promită de exemplu școlarizare, bonusuri, vacanțe plătite, promovări, când el știe că nu are de gând să facă așa ceva, atunci mai bine tace din gură și nu promite nimic. 2. Să dea dovadă de un comportament decent, fără vulgarități, fără crize de isterie. 3. Condiții de muncă decente. Cam astea sunt, în mare, motivele și motivațiile.”

Interviatorul începe să povestească puțin despre firma pentru care recrutează un asistent manager: domeniul, situarea aproximativă, faptul că el garantează pentru comportamentul decent (cât de inutilă este garanția asta când un necunoscut o prezintă unui alt necunoscut, la telefon?!). Și începe să ”înfoaie” un pic prea mult importanța jobului de asistent manager. Fază la care candidatul și-a dat imediat seama despre ce este vorba: o supraevaluare a importanței postului, pe care angajatorii o utilizează din plin, știind că ego-ul oricui trebuie mângâiat. Se supraevaluează importanța și totul cade, precum cozonacul care nu mai vrea să crească la dospit, atunci când o funcție atât de importantă este plătită cu o sumă pe care eventual o acorzi portarului sau menajerei. Și atunci candidatul întreabă ostentativ: ”Spuneți-mi, jobul implică și activități de recepție și secretariat general sau respectă titulatura de asistent manager? Este vorba de un manager de ce naționalitate?” A doua întrebare era argumentată pentru că se căuta o persoană vorbitoare de limba germană.

”Ah, directorul general, ca de altfel tot managementul, este român. Firma a avut doar la început, prin anii 92-94 management german, dar în momentul de față nu sunt străini detașați în România. Da, uneori mai sunt și sarcini de secretariat, dar sunteți subordonată doar directorului general.”

”Să vă întreb altfel, pentru că e important să știu de la început: mai există o secretară în firmă?”

” ..... nu .....”

”OK, deci nu e vorba de asistent manager, ci post de recepție și secretariat general. Atât am vrut să știu.”

Gata.

Atât am vrut să punctez de altfel. Minciuna este deranjantă. Aici era clar de o minciună ostentativă. Desigur că și salariul oferit se potrivește pentru o secretară entry level, care să știe acolo o engleză de bun simț. Salariul nu are nici o legătură cu pretențiile angajatorului față de viitorul angajat pe acest post de secretariat general pentru o echipă ”mică” de aprox. 20 de oameni în sediu.

Da, fraților, este trist. Este trist pentru că gloria bosumflată a societății românești se clădește cu ostentație și dureroasă insistență pe minciună și ambalaj sclipitor. CV-urile nu mai prezintă interes, dacă nu adopți niște englezisme, deși ar fi vorba de un CV în limba română. Funcțiile trebuie musai și musai bolduite și scrise cu majusculă, altfel cică nu ești OK.

Este trist că în loc să ne legăm de imagine, nu ne legăm de muncă.

În loc să ne legăm de etichete, nu ne legăm de conținut și esență.

De ce a devenit rușinos să spui că ești secretară? De ce nu se acordă valoarea reală acestei munci? De ce ne-am transformat snobește într-o nație genială de manageri și asistenți de manageri? De ce sunt românii atât de cretini, până la urmă??! Citeam undeva, cu mult timp în urmă: ”Pentru că deasupra României s-a spart țeava cu proști,d-aia! Și mai ales deasupra Bucureștiului.”

Și un candidat de genul acesta care nu se lecuiește în a mai dori să schimbe lumea, va fi expulzat din societate. Pentru că așa este societatea aceasta, aruncă la coș cu ceea ce ar trebui pus în ramă și invers. Abia după ce se aude că un anonim român a devenit adulat prin Franța sau Germania sau Noua Zeelandă, abia atunci este dorit și abia atunci se face caz de ”inteligența și talentul nativ al românilor, valoroșii noștri români”. Până atunci, erau niște gunoaie. Românul este orb și surd pentru că așa vrea să fie, apreciază doar după ce s-a apreciat din afară. Mereu trebuie să vină un străin să spună ”ce fantastic”, ca să fie și românul de acord că da, uite, vecinul de sub el chiar era fantastic și 10 sau 30 de ani a trecut pe lângă el fără nici măcar să-l salute.